Cauta in site:
 Player audio Biserica Sfanta Vineri:
 Harta site:
 
 Localizare pe harta
 Vezi detalii >>
Biserica Sfanta Vineri :: www.bisericasfantavineri.ro :: Biserica Sfanta Vineri :: www.bisericasfantavineri.ro ::
Abonare newsletter:
E-mail:

 

Resurse ortodoxe: Viata monahala

"Deşertul a însemnat pentru călugări, în acelaşi timp, locul cel mai propice pentru lucrarea isihiei (adică a liniştirii), ca fundament al oricărui ideal monastic, dar şi locul demonilor, care se manifestau îndeosebi sub forma "gândurilor", şi împotriva cărora monahul trebuia să lupte pentru a-şi apăra isihia şi a împlini ţelul pentru care se afla plecat în pustie: unirea cu Dumnezeu".

În această pustie se adunau călugării pentru a se pocăi. A face pocăinţă este o datorie a tuturor celor ce râvnesc la împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 1, 4). Monahii mai ales pun în practică aspecte extrem de aspre ale pocăinţei şi cu toate acestea vor să arate lumii că pocăinţa creştină e bucuroasă, mângâierea venind din convingerea că toate păcatele pot fi iertate.

În general, Părinţii pustiei făceau distincţie între "metanoia" şi "penthos". "Metanoia sau pocăinţa este un act prin care omul cere lui Dumnezeu iertare pentru păcatul său", iar această pocainţă avea efect imediat. Când un frate l-a întrebat pe avva Pimen: "de voi cădea în vreo ispită, mă roade cugetul şi mă învinuieşte, pentru ce am căzut?", i-a zis lui bătrânul: "în orice ceas va cădea omul în greşeală şi va zice am greşit, îndată a încetat". Abia după ce primeşte Dumnezeu această pocainţă - şi o primeşte, deci, imediat - se poate continua în pace viaţa duhovnicească. Atunci pentru ce mai plângeau părinţii, uneori toată viaţa, ori pentru păcate grave sau mai puţin grave, ori doar, pur şi simplu, ca să se mântuiască? Căci unui frate ce l-a întrebat: "Ce sa fac, părinte, ca sa mă mântuiesc?", bătranul i-a răspuns: "Mergi, fiule şi şezi cu linişte şi cu tăcere în chilia ta şi sileşte-ţi inima să plângi şi să verşi lacrimi din ochii tăi! Aşa fă şi te vei mântui". De ce să mai plângem, dacă ştim că păcatele ne-au fost iertate? Pentru că aceste lacrimi nu sunt motivate de întristare, ci din contra, de bucuria de a fi fost mântuiţi, şi de aceea aduc mângâiere. "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângaia!" (Mat. 5,4). Această mângâiere e numită "penthos".

Ceea ce-l caracterizează pe călugar este osteneala. De altfel, în vocabularul scrierilor duhovniceşti, termenii "monah" şi "ascet" coincid. Asceza poate fi definită în mod sintetic ca un efort conştient, liber consimţit pentru a atinge desăvârşirea. Dar la desăvârşire nu se poate ajunge prin simpla dezvoltare a posibilităţilor firii omeneşti, fiindcă firea este limitată.

Desăvârşirea nu se realizează decât în Dumnezeu şi este darul Duhului Sfânt. Asceza ca atare nu devine niciodată un scop în sine; ea nu este decât un mijloc, necesar şi potrivit pentru cei ce se luptă; prin asceză se manifestă libertatea noastră ce consimte la primirea acestui dar.

Posturile, înfrânările, privegherile, viaţa aspră, sărăcia înţeleasă ca "neagonisire", ca absenţa dorinţei de a avea; ascultarea, ca biruinţă asupra voinţei noastre; viaţa pustnicească, ca o căutare a isihiei; fecioria, ca biruinţă asupra mişcărilor "neraţionale" ale trupului; smerenia şi îndelunga răbdare, ca manifestare a dragostei - acestea toate constituie asceza raţională şi liberă a creştinilor. Dar, atâta vreme cât lucrarea harului lipseşte, cât Dumnezeu nu vine să pecetluiască aceste eforturi ascetice, ele rămân o lucrare omenească şi deci, supuse stricăciunii.

Fără îndoială, asceza creştină este altceva decât un simplu exerciţiu de voinţă. Este o căutare a vieţii în Dumnezeu şi o expresie a iubirii. Ea crede cu fermitate în eficacitatea conlucrării dintre Dumnezeu şi om şi vede în această conlucrare, sensul progresului vieţii duhovniceşti. De aceea, în ceea ce priveşte asceza practică, totul constă în realizarea armoniei dintre voinţa şi viaţa noastră, pe de o parte, şi voinţa şi viaţa Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, de cealaltă parte. Cel mai important element al acestei armonii este rugăciunea şi, de aceea, ea constituie "vârful tuturor lucrărilor ascetice".

Ascetul îşi concentrează atenţia principală asupra rugăciunii şi consacră cea mai importantă parte a nevoinţei sale rugăciunii. Aceasta poate varia, atât în întinderea ei, cât şi în exprimarea ei. Starea şi chipul cel mai înalt al rugăciunii este întâlnirea cu Hristos Dumnezeu, în iubire. Aceasta este aşa numita rugăciune curată. Pentru a ajunge aici, ascetul creştin părăseşte toate lucrurile, iar această părăsire constituie însăşi esenţa renunţării monahale.

Plecarea în deşert a însemnat pentru primii anahoreţi "o fugă de oameni, o fugă de regiunile populate, de oraşe şi sate", o fugă de lume, ca o consecinţă necesară a iubirii de Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan scria către tineri: "Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 15-16).

Pentru a progresa, urcuşul spre Dumnezeu cere o separaţie tot mai concretă şi intensă de societate şi o apropiere de deşert. Însă deşertul nu era numai un loc nelocuit, cât era un pământ de nelocuit, sterp, izolat, ascuns. Fuga de lume era înţeleasă, în primul rând, ca o renunţare la familia lor, ca "aceia ce au fost primiţi odată în comunitatea fraţilor să nu se depărteze de fraţi sub pretextul vizitării rudelor, nici să nu li se încuviinţeze să-şi ia griji, prin ocrotirea rudelor după trup".

"Dacă părinţii sau rudele unuia dintre fraţi duc o viaţă după poruncile lui Dumnezeu, să fie cinstiţi de toţi fraţii" din comunitate, dar "grija acestora revine proiestosului comunităţii fraţilor". Pe de altă parte, dacă rudele "dispreţuiesc poruncile lui Dumnezeu... nu se cuvine a le primi, ca unii ce nu iubesc pe Domnul". Aceasta deoarece monahului ce se străduieşte în exercitarea virtuţilor trebuie să-i luăm toate ocaziile de a păcătui, dintre care - spune Sfântul Vasile - cea mai mare este aducerea aminte de viaţa trecută.

Protos. Eftimie Zeca

 
 
 
www.inforegio.ro
Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi co-finanţat de
Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională.


Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.
Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro
 
Copyright 2012 © ASOCIATIA ROMANA PENTRU EDUCATIE INDIVIDUAL ADAPTATA - All Rights Reserved